Numele lui Gheorghe Florescu probabil nu spune nimic, nimănui. Român şcolit în arta comerţului de doi armeni bătrâni, a fost o roată importantă a comerţului cu delicatese în Bucureştiul din perioada 1960-1989, calitate în care a cunoscut “sistemul” (neschimbat până în zilele noastre) în toată perversitatea şi neghiobia sa (mai ales după cei trei ani petrecuţi în închisoare). Dacă despre unele personaje (din cele peste 500 despre care vorbeşte) auzisem deja, despre altele (încă în poziţii importante în viaţa politică sau culturală) am aflat cu regret că au făcut mai mult decât compromisuri. Dezvăluirile nu sunt incendiare, povestea e spusă cu bun simţ, fără spirit de frondă. Detaliile tehnnice de preparare a cafelei (Florescu fiind cel mai renumit cafegiu român, cu regretul că nu s-a născut în altă ţară unde ar fi devenit probabil multimiliardar) sunt savuroase. Printre clienţii fideli, Nichita Stănescu, Alexandru Rosetti, actorii Teatrului Naţional, pictori, arhitecţi, personalităţi ale vieţii religioase creştine şi mozaice, toată “floarea” securităţii, până şi Cabinetul 2. Dincolo de situaţii, observaţia fină trezeşte amărăciune (că toţi acei ani au fost un mare pas pe loc) dar şi nădejdea că un comerţ sănătos şi decent mai poate exista. Pe scurt, “Confesiunile unui cafegiu”.

No related posts.