In fiecare zi incerc sa imi gasesc o menire, ceva care sa ma motiveze sa trec peste toate chiciurile vietii cotidiene…Nu as vrea sa pozez in ceva de elita, pentru ca niciodata nu mi-am creionat un profil menit sa emita judecati, mai ales la adresa celor din jur, dar vreau sa cred ca am reusit cat de cat sa imi conturez o reputatie destul de buna…

Deschid ochii in fiecare dimineata si fixez pret de cateva secunde tavanul…pare alb…curat..deci este certitudinea ca inca traiesc. Probabil in momentul in care nu voi mai deschide ochii ca sa privesc tavanul, ceva a intervenit in banalul zilelor mele…s-a schimbat ceva, ori locatia, ori modul meu de a dormi..sau in cel mai rau caz..pleoapele mele refuza sa mai imi arate realitatea…

Mi-e dor sa pictez, sa ma relaxez intr-o doza enorma de nesimtire, sa nu imi mai pese de gravitatea problemelor cotidiene, pur si simplu tanjesc sa levitez peste toate fruntile incruntate, si sa imi intind bratele ca sa cuprind intregul curent de aer racoritor al inaltimilor…

Am atata dorinta in suflet sa uit de mine intr-o stransoare ardenta a unor brate iubitoare, si sa imi odihnesc tampla pe pieptul lui, ca sa ii aud bataile emotionate ale  cordui sau puternic… Oare unde am lasat toate astea? Chiar atat de mult ne angreneaza in agitatii inutile, tampeniile de zi  cu zi ? …orgoliile, competitiile, luptele ierarhice?…

Sunt sigura ca m-am nascut cu ceva secole mai tarziu..macar atunci onoarea era pusa in rang inalt, desi sunt constienta ca interese meschine au existat de cand lumea si pamanatul, dar macar au fost perioade in care frumosul vietii era mai apreciat decat astazi…

O fi atat de greu sa spunem macar pentru cateva secunde STOP!?..sa ne oprim, sa rotim privirea in jurul nostru, si sa incercam rapid sa facem o selectie a lucrurilor cu  adevarat importante?..si apoi sa incercam sa ne focalizam energiile numai pentru acele lucruri pretioase pentru noi?…eu cel putin asta incerc sa fac, in mod constant – o selectie a destinatiilor investirii energiilor mele.

In masura in care reusesc, imi da un sentiment placut, de implinire, imi contureaza incet incet acea motivatie pentru zilele urmatoare, si tot in acelasi ritm lent, uneori parca imi intrezaresc si menirea pe care mi-o caut cu atata ardoare…

Hmmmm, deja mi-am inchis ochii si mi-am intins bratele…adie vantul ….caldura deja nu mai este atat de inabusitoare….simt priviri curioase sau ironice deja in ceafa mea..dar pur si simplu nu imi pasa….e treaba lor daca nu vor sa invete sa pluteasca…macar eu mi-am desprins gandurile de nivelul acesta teluric…ce mai conteaza rautatea lumii cand eu am splendoarea acestei adieri de vant in aripile mele?…

No related posts.