Blog Deschis … acum tu dai tonul!

Nu stiu daca ati oprit vreodata aceasta cursa nebuna a vietii voastre, pentru a va roti privirea, vreme de o secunda,doua, in jur, catre cei care stau cu ochii flamanzi de chipuri familiare, care sa le ofere macar un zambet… Nu stiu daca este este bine sau rau, dar eu fac asta adesea, si mi-am facut un legamant cu mine, ca indiferent de situatie, sa nu uit niciodata acele cuvinte simple, ca “buna ziua”, “multumesc”,”ce faceti?”, care uneori pot avea un efect magic asupra unora dintre noi.
De sarbatori, eu una, in ciuda varstei pe care o am, inca imi incarc bateriile pentru inca un an de hopuri, colindand de Craciun, impreuna cu inca 4 persoane, cu diferite meserii, chiar bine situate financiar, dar care adora, ca si mine, sa priveasca ochii plini de recunostinta a batranilor iesiti in prag, si a tuturor celor care inca mai au un strop de lumina in suflet.
Durerea cea mai ascutita insa, o simt atunci cand in unele dintre aceste priviri, vezi cum urletul singuratatii lasa urme si cearcane adanci…Oare cand incetam sa fim umani si incepem sa judecam pe cei din jur din postura cel putin ciudata daca nu ipocrita, de magistrati ai moralei? Cand unele porti ale vecinilor dintr-o anumita zona, se deschideau, vedeam cu uimire dovada ca de mult nu isi mai calcau pragurile…batrani cu maini tremurande, zambeau stanjeniti cu o punguta de nuci si mere, ca sa ne daruiasca drept multumire, pentru ca le-am batut la poarta, si in apropierea lor, vecini, mai tineri sau mai norocosi sa ii aiba pe cei dragi langa ei, priveau cu superioritatea avutului, acele maini batrane care daruiau cu atata drag din putinul lor….
Doamne, oare de ce, macar acum, cand ar trebui sa fim mai dulci la privire si la suflet, de ce si acum nu putem sa dam dovada de un strop de umanitate si sa chemam la masa noastra un suflet singur?
Nu vreau sa pozez eu in acel tip de judecator al celor din jur, dar va spun sincer, o seara de “Leri Ler” la usa unui om singur, nu aduce alinare si lumina doar acelui suflet, ci va garantez ca si voua, celor care ii bateti la usa si ii calcati pragul cu inima deschisa.
Doresc tuturor ca niciodata sa nu guste din amarul bucatelor unei mese fara cineva care sa iti ureze pofta buna, si nici acel dureros sunet al linistii singuratatii sa nu il auziti vreodata, pentru ca este poate, cel mai dureros zgomot pe care l-ati suportat vreodata.
Craciun Fericit, si un An nou plin de intelepciune si bunatate!!!

   Suntem o societate cu multe conflicte de mentalitate; avem dorinta de a evolua preluand fara niciun fel de logica intregi calupuri de aspecte din curtea colocatarilor nostrii terestrii, uitand aproape intotdeauna ca ar fi ideal sa incercam si putina originalitate. Avem pretentia sa fim remarcati pentru calitatile noastre, dar din pacate, pana acum, renumele nostru se pare a fi in cu totul alta directie, deloc benefica pentru niste novici in ale civilizatiei ca noi…

  Nucleul societatii – familia – este tratat cu indiferenta sau cel mult cu superficialitate, ajungandu-se astfel la un paradox dureros: o natie imbatranita fizic, dar cu pretentii de updatari de metalitate… In aproape fiecare camin al bietei noastre tari, stresul, lipsurile sau excesele teribilismului ajung sa scoata, ca trasatura de baza, in loc de deschiderea spre nou si civilizat, neandhertalismul in care lupta pentru suprematie, este justificare pentru orice comportament dezaxact sau cel putin exagerat.

  Ma ingrozeste sa mai pun mana pe telecomanda televizorului; infometarea trusturilor media, duce incet incet la conturarea unei realitati salbatice, bolnave si sortite din start esecului. Cum oare este posibil sa te numesti intrument de educare sau informare in masa si scopul tau sa fie doar socarea celor din jur cu ce e mai urat, crud si josnic in societatea asta, numai ca sa te situezi undeva pe o grila, intr-un loc privilegiat, nici macar folositor cu adevarat cuiva…

  Ce fel de specimene umane pot fi acei care se simt in largul lor exploatand durerea semenilor, tragedia si vulgarul? Ce personaje asa zise umane pot tria aspectele realitatii numai in functie de cantitatea de sange varsata, de pagubele produse sau de efectul lacrimogen al imaginilor? Unde naiba s-au dus bunul simt, compasiunea sau spiritul de bun samaritean? Gaseste oare cineva atat de interesanta statistica mortuara a unor stiri stupide scoase pe post exact cand copii nostrii sunt mai receptivi? Sunt atat de frumoase cadrele acelea surprinse cu putin blur ulterior, a unor corpuri neinsufletite in diferite imprejurari la fel de vesele? Care este proba eliminatorie la angajarea cameramanilor de stiri: participarea la autopsii sau decapitarea animalutelor mici si pufoase in timp ce isi beau lapticul?!!!!

…poate pare prea dura viziunea mea..dar nu cred ca sunt singura in societatea asta a noastra care s-a cam saturat de supoartarea ridicolului impus de altii si totodata de etichetele capatate din cauza acelorasi vinovati….

E seara deja…ea priveste pe geam lipita cu tampla de luciul sticlei. A inceput sa ploua cu stropi razleti, topindu-se pe  fereastra, pe langa obrazul ei; iar vantul venit si el parca sa scuture frunzele atipite ii lasa impresia unei plutiri pe marea agitata.

Se gandeste mult la el, nu stie de ce…nu stie ce ii indruma inima, de fiecare data, mai ales spre asfintit, spre el. Ratiunea marcata de o morala sanatoasa, deja i-a condamnat decizia: nu ii va arata niciodata  adevarate ei sentimente, va fi micul ei secret cu …ea.

Ridica ochii spre cerul innorat, privind picaturile care parca vin din neant, ca si fiorii ei, cand imaginatia ii face scenarii irealizabile. Isi cuprinde umerii cu palmele, incrucisandu-ti bratele peste piept; inima ii bate usor, parca nevrand sa fie aflata ca undeva, intr-un colt bine ferit, pastreaza o luminita care ii anima noptile reci si anoste…

De mult nu a mai simtit emotia acestor fluturi; dar acum totusi este o poveste trista…numai noaptea, in vis, ei doi pot fi impreuna. Acolo ea stie ca el este numai al ei, si ea numai a lui; acolo ei sunt protejati de globul de clestar al dorintelor ei, bine camuflate in carcasa indiferentei afisata zi de zi cand se intalnesc, se saluta si glumesc impreuna.

Se incrunta usor…fir-ar sa fie!, pana acum nici nu a realizat cat de bine se potrivesc si aici, in discutiile de zi cu zi…ce tampenie!, prefera sa ii gaseasca cat mai multe defecte, sa o enerveze, si sa isi focalizeze gandurile din nou asupra prostiilor cotidiene, nu sa ramana pironita cu privirea la geam, mai ales acum, cand e singura si afara ploua, si sa mai si descopere noi si noi compatibilitati intre ei…

Deja s-a intunecat. Ploaia inca se  mai aude ticaind pe geam. Se  indreapta usor catre dormitor si isi aprinde o lampa de birou cu lumina linistitoare; incearca sa citeasca ceva…In zadar, nu stie de ce nu se poate concentra decat asupra acelor scenarii utopice din mintea ei…

Parca renuntase la starea asta de reverie?!

Mai bine da drumul la muzica in surdina si incearca sa doarma; poate noaptea, ca sfetnic bun, ii va scoate copilariile astea din cap si maine va zambi ironic cand isi va aminti.

Dupa zvacniri de cateva clipe, pleoapele ei se linistesc, si cade intr-un somn adanc. Muzica se aude inca in surdina, completandu-i atmosfera atat de propice visarii. Si viseaza… Este ea, tot singura, pe malul marii, in amurg, asteptand parca pe cineva… Se aud pasi venind usor din umbra inserarii, rashnind nisipul fin sub greutatea talpilor lui goale. Intoarce capul zambind…oare cum de isi poate vedea propirul ei zambet?…din umbra, apare el..e chiar el! Cum e posibil? Este cu adevarat el, in fata ei, privind-o infiorator de dulce!…Se apropie de ea si ii ridica usor pe umeri salul alunecat pe incheietura mainilor, apoi o saruta usor pe lobul urechii, cu ochii inchisi tragand adanc in piept parfumul pielii ei.

Cum de se intampla asta? El stia? Stia si nu i-a zis nimic?!

Doamne, si cand te gandesti ca ea nu a facut decat sa il tina la distanta cu afisarea acelei atitudini colegiale…in loc sa se arunce in bratele lui din prima zi in care a simtit acel fior in suflet cand il privea si ii asculta vocea…Cat timp irosit!

El ii cuprinde mijlocul cu bratele si o intoarce usor catre el; ii sopteste ceva, ea zambeste magulita…nimic nu mai conteaza acum, toata lumea ii apartine! este atat de coplesita de ceea ce i se intampla…

Momentul acela parca a oprit timpul. Soarele s-a stins, scurgandu-se ca o uriasa minge de foc in marea atat de linistita, precum o podea de cristal; doar briza mai anima din cand in cand acest tablou atat de romantic, cu adieri ce ii aduc suvitele rebele sa ii gadile obrazul.

Se privesc adanc in ochi. Palmele lui urca usor pe spatele ei, si se despart tandru in drumul lor, una cuprinzandu-i ceafa, iar cealalta inlantuind-se in jurul taliei. Buzele lor sunt atat de aproape incat nici macar briza nu isi mai face loc printre ele. Se saruta…lung, apasat… apoi pret de cateva secunde ochii lor se privesc din nou, parca sa confirme atat de necesara reapropiere a buzelor lor…Saruturi fierbinti, imbratisari..muzica in surdina…

Muzica?..de unde se aude aceasta muzica? Ea intoarce curioasa capul sa identifice sursa acelor acorduri…

Lumina!! S-a facut lumina! Priveste in jur…si deodata simte cum toata emotia dinainte o invadeaza din nou; inima incepe sa ii bata cu repeziciune, si ochii i se umezesc de lacrimi…

La naiba! A fost doar un vis! Un vis atat de puternic, incat pentru prima oara in viata ei a fost socata cand s-a trezit… E dimineata deja..

Se ridica usor din pat, intinde mana spre radio si il inchide cu gesturi descumpanite, apoi isi indreapta pasii din nou spre fereastra. Isi lipeste tampla si priveste spre cer. Si azi e frumos afara. Este joi, ea va merge din nou, ca in fiecare zi, la birou, se vor intalni, vor rade, vor glumi …si va fi din nou acea colega de gasca, gata oricand sa ii asculte pasurile si sa ii intoarca zambetele, dar toate astea bazate pe morala ei sanatoasa, care ii interzice sa faca ea primul pas…

..E aiurea sa credem ca legalizarea unei indeletniciri atat de vechi ar putea avea efecte in sfera controlului sau macar a monitorizarii; ceea ce pateaza imaginea oricarui individ din lumea asta, intotdeauna va face parte din sfera tabu a societatii noastre, in familia lucrurilor stiute, acceptate dar nerecunoscute oficial; deci legalizarea aceasta seamana, ca multe alte proiecte legislative de doi bani, cu o intensa frectie la un picior de lemn…care pe deasupra, mai si arde acum…

Ma uit uneori cat de usor le este unora sa treaca prin viata, indiferent de cat de multe victime nevinovate fac in urma lor… Ii vezi radiind de fericire ca isi ating scopurile lor aparent marete (pentru capacitatea lor de perceptie), dar in realitate mici si meschine.

 Sunt tot mai des intalniti indivizii capusa, care bazati doar pe doza lor enorma de tupeu si prostia drept stindard, agaseaza pe cei mai putin dotati cu aceste “atuuri”, pana ajung sa isi simta fundul gadilat de caldura locului pentru care au ravnit si pentru care au facut atata exces de idiotenie. Atunci, satisfacuti pana in cea mai adanca fibra a muschiului lor infoiat de atata fala, isi lafaie cu zambet larg si superior intreaga lor splendoare, pierzand din vedere ca orice culme de val ascunde sub ea un hau nimicitor, care, daca nu ai ajuns acolo bazat, cel putin pe un efort sustinut si de altceva decat de sabotarea celorlalti sau de aptitudinea de gropar, te  va duce sigur si rapid in acel abis al anonimatului, acolo de fapt unde ar fi si locul genului acesta de zmei.

  Este trist sa vezi oameni care, constiinciosi, acumuleaza o viata intreaga valori morale si cunostinte, pentru a-si atinge steaua, pe care stau cu ochii pironiti ani si ani la rand, si cand mai au putin si visul lor este pe cale de a se realiza, apare cate un bobarnac de acest gen, care in viata lui nu a stiut ca o carte se si poate citi nu numai colora, si se agatza cu zambet stirb si sfidator de biata celesta, si in prostia lui nu face decat sa o indeparteze de bietul muritor….de ajunge, amaratul visator, sa planga cu fruntea in palme, blestemand ziua cand s-a nascut cu handicapul de a fi om…

  Ne invatam copiii ca oamenii sunt rasa superioara ce salasluieste pe aceste meleaguri terestre, dar realitatea cotidiana incepe sa contrazica din ce in ce mai mult aceasta teorie…Ipocrizia, falsitatea, cruzimea, jocurile de culise si multe alte caracteristici din ce in ce mai pregnante ale rasei noastre, fac din aceasta sublima suprematie doar o utopie, pentru ca deja multi dintre semenii nostri nu mai au nimic in comun cu umanul pe care il revendica drept baza a speciei lor…

  Recunosc, eu inca ma erijez uneori in justitiarul care vrea in nebunia lui sa lupte pentru adevaratele valori morale, care ar trebui sa existe intr-o societate, neavand pretentia ca eu sunt un bun exemplu, ci doar ca as putea ajuta la sprijinirea altor biete suflete care sunt covarsite de invazia hoardelor de bobarnaci cu tupeu… Nu reusesc de fiecare data sa ajut, in masura in care imi doresc, pentru ca sunt momente in care si pe mine ma coplesesc idioteniile acestui gen de indivizi si imi mai curma din elan, pur si simplu obosindu-ma pana la limita..:(, dar macar imi linistesc sufletul cu ideea ca am incercat inca o data sa lupt cu aceste mori de vant imense….

  …” Unde esti tu Tepes Doamne, /ca punand mana pe ei/sa mi-mparti in doua cete/de smintiti si de misei…”

In fiecare zi incerc sa imi gasesc o menire, ceva care sa ma motiveze sa trec peste toate chiciurile vietii cotidiene…Nu as vrea sa pozez in ceva de elita, pentru ca niciodata nu mi-am creionat un profil menit sa emita judecati, mai ales la adresa celor din jur, dar vreau sa cred ca am reusit cat de cat sa imi conturez o reputatie destul de buna…

Deschid ochii in fiecare dimineata si fixez pret de cateva secunde tavanul…pare alb…curat..deci este certitudinea ca inca traiesc. Probabil in momentul in care nu voi mai deschide ochii ca sa privesc tavanul, ceva a intervenit in banalul zilelor mele…s-a schimbat ceva, ori locatia, ori modul meu de a dormi..sau in cel mai rau caz..pleoapele mele refuza sa mai imi arate realitatea…

Mi-e dor sa pictez, sa ma relaxez intr-o doza enorma de nesimtire, sa nu imi mai pese de gravitatea problemelor cotidiene, pur si simplu tanjesc sa levitez peste toate fruntile incruntate, si sa imi intind bratele ca sa cuprind intregul curent de aer racoritor al inaltimilor…

Am atata dorinta in suflet sa uit de mine intr-o stransoare ardenta a unor brate iubitoare, si sa imi odihnesc tampla pe pieptul lui, ca sa ii aud bataile emotionate ale  cordui sau puternic… Oare unde am lasat toate astea? Chiar atat de mult ne angreneaza in agitatii inutile, tampeniile de zi  cu zi ? …orgoliile, competitiile, luptele ierarhice?…

Sunt sigura ca m-am nascut cu ceva secole mai tarziu..macar atunci onoarea era pusa in rang inalt, desi sunt constienta ca interese meschine au existat de cand lumea si pamanatul, dar macar au fost perioade in care frumosul vietii era mai apreciat decat astazi…

O fi atat de greu sa spunem macar pentru cateva secunde STOP!?..sa ne oprim, sa rotim privirea in jurul nostru, si sa incercam rapid sa facem o selectie a lucrurilor cu  adevarat importante?..si apoi sa incercam sa ne focalizam energiile numai pentru acele lucruri pretioase pentru noi?…eu cel putin asta incerc sa fac, in mod constant – o selectie a destinatiilor investirii energiilor mele.

In masura in care reusesc, imi da un sentiment placut, de implinire, imi contureaza incet incet acea motivatie pentru zilele urmatoare, si tot in acelasi ritm lent, uneori parca imi intrezaresc si menirea pe care mi-o caut cu atata ardoare…

Hmmmm, deja mi-am inchis ochii si mi-am intins bratele…adie vantul ….caldura deja nu mai este atat de inabusitoare….simt priviri curioase sau ironice deja in ceafa mea..dar pur si simplu nu imi pasa….e treaba lor daca nu vor sa invete sa pluteasca…macar eu mi-am desprins gandurile de nivelul acesta teluric…ce mai conteaza rautatea lumii cand eu am splendoarea acestei adieri de vant in aripile mele?…