Autorul are dreptate, cred ca asta ar fi o solutie viabila. Mai exact, credeam, sau imi placea sa cred. Pana la urma realitatea primeaza. Privind in jur, si elaborand un scenariu ideal, am putea sa facem campanii de bun simt, sa curatam parcurile, sa ne dam cu bicicleta, sa candidam pentru un loc în conducerea vreunei bucati de Românie, sa hranim nevoiasii, etc. Pentru că da, se poate.

Asta e partea frumoasa, cu oameni binevoitori, saritori, care empatizeaza mai usor si care fac ceea ce spun si isi propun. Partea intunecata o reprezinta ceilalti, cei care nu dau doi bani pe bunul simt, care se comporta ca si cum nu ar trai intr-o societate civilizata. Iar acestia sunt multi. Statistic vorbind, sunt majoritatea. O majoritate de nesimtiti, nesatui, indiferenti, ranchiunosi si individualisti de cea mai joasa speta. Acestia nu vor putea fi civilizati.

Privind la un nivel mai general aceasta problema, putem spune ca suntem o minoritate care isi doreste ca majoritatea sa se schimbe, pentru a forma o societate mai buna, civilizata, care sa functioneze cat mai unitar. Tocmai asta e problema. Nicio campanie nu are rasunet printre cei carora li se adreseaza. Sa luam un exemplu. O campanie ce indeamna la bun simt si responsabilitate va impulsiona tocmai pe cei care au bun simt si responsabilitate, nu pe grobieni. Acestia din urma pot doar sa rada de idealismul primilor in timp ce arunca gunoaie la semafor, sub pretextul: lasa ca vine un fraier cu bun simt si curata dupa mine.

Exemple pot fi gasite cu zecile, nici macar exemplu individual nu mai duce nicaieri. Pentru ca e vorba de o educatie la nivelul speciei. Nu putem invinui o hiena pentru ca e ce e. Le fel se intampla si cu tara asta. Avem un popor majoritar individualist prin excelenta (celebra capra a vecinului), indecis si interesat de castig usor, fara efort. Si eu fac parte din el si imi asum aceasta stare de fapt. Dar daca vreau civilizatie, respect cotidian si bun simt, pot pleca acolo unde aceseta exista in mod nejustificat, prin sine insele, pentru ca aici ma zbat intr-o mare de subcultura si prost gust.

Si am ajuns la mentalitate. Mentalitatea unui popor nu se poate schimba cu una, cu doua, as fi inclinat sa cred ca nu se schimba de loc. Sarbii au fost darji si uniti de la inceputurile istoriei lor, au fost infranti in batalii, dar nu ingenuncheati. Nemtii au fost perfectionisti dintotdeauna, indiferent care au fost scopurile pe cere si le-au asumat. Iar romanii au fost indecisi, supusi altora, mereu lipsiti de coeziune, individualisti, invidiosi si megalomani. Suntem singura tara din lume care ne laudam de ani de zile cu o autostrada de 30 de km si privim acest lucru ca pe un fapt maret. Exemplele pot continua.

Asadar, eu zic sa nu ne mai plangem sau sa facem campanii: sa facem pur si simplu, cei care dorim lucruri bune, iar in momentul in care ne-am saturat, sa plecam acolo unde ne este bine. Pentru ca stau si ma intreb: care e limita superioara a suportabilitatii?

Dorind sa inchei intr-un ton mai optimist, nu ii condamn deloc pe cei care s-au saturat si nu fac nimic pentru ca tara asta sa devina mai buna intr-un fel sau altu, nu ii condamn nici pe cei care fac campanii si indeamna la actiune, nu-i condamn nici pe tampiti sau cocalari. Sunt doar lucruri care imi plac sau care nu-mi plac. Toate sunt stari de fapt si, la urma urmei, intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem cu totii este: ce alegem si cum incercam sa transpunem alegerea in practica?

Post from: Blog Deschis ... acum tu dai tonul!

Activ/pasiv

No related posts.

Se gandeste mult la el, nu stie de ce…nu stie ce ii indruma inima, de fiecare data, mai ales spre asfintit, spre el. Ratiunea marcata de o morala sanatoasa, deja i-a condamnat decizia: nu ii va arata niciodata  adevarate ei sentimente, va fi micul ei secret cu …ea.

Ridica ochii spre cerul innorat, privind picaturile care parca vin din neant, ca si fiorii ei, cand imaginatia ii face scenarii irealizabile. Isi cuprinde umerii cu palmele, incrucisandu-ti bratele peste piept; inima ii bate usor, parca nevrand sa fie aflata ca undeva, intr-un colt bine ferit, pastreaza o luminita care ii anima noptile reci si anoste…

De mult nu a mai simtit emotia acestor fluturi; dar acum totusi este o poveste trista…numai noaptea, in vis, ei doi pot fi impreuna. Acolo ea stie ca el este numai al ei, si ea numai a lui; acolo ei sunt protejati de globul de clestar al dorintelor ei, bine camuflate in carcasa indiferentei afisata zi de zi cand se intalnesc, se saluta si glumesc impreuna.

Se incrunta usor…fir-ar sa fie!, pana acum nici nu a realizat cat de bine se potrivesc si aici, in discutiile de zi cu zi…ce tampenie!, prefera sa ii gaseasca cat mai multe defecte, sa o enerveze, si sa isi focalizeze gandurile din nou asupra prostiilor cotidiene, nu sa ramana pironita cu privirea la geam, mai ales acum, cand e singura si afara ploua, si sa mai si descopere noi si noi compatibilitati intre ei…

Deja s-a intunecat. Ploaia inca se  mai aude ticaind pe geam. Se  indreapta usor catre dormitor si isi aprinde o lampa de birou cu lumina linistitoare; incearca sa citeasca ceva…In zadar, nu stie de ce nu se poate concentra decat asupra acelor scenarii utopice din mintea ei…

Parca renuntase la starea asta de reverie?!

Mai bine da drumul la muzica in surdina si incearca sa doarma; poate noaptea, ca sfetnic bun, ii va scoate copilariile astea din cap si maine va zambi ironic cand isi va aminti.

Dupa zvacniri de cateva clipe, pleoapele ei se linistesc, si cade intr-un somn adanc. Muzica se aude inca in surdina, completandu-i atmosfera atat de propice visarii. Si viseaza… Este ea, tot singura, pe malul marii, in amurg, asteptand parca pe cineva… Se aud pasi venind usor din umbra inserarii, rashnind nisipul fin sub greutatea talpilor lui goale. Intoarce capul zambind…oare cum de isi poate vedea propirul ei zambet?…din umbra, apare el..e chiar el! Cum e posibil? Este cu adevarat el, in fata ei, privind-o infiorator de dulce!…Se apropie de ea si ii ridica usor pe umeri salul alunecat pe incheietura mainilor, apoi o saruta usor pe lobul urechii, cu ochii inchisi tragand adanc in piept parfumul pielii ei.

Cum de se intampla asta? El stia? Stia si nu i-a zis nimic?!

Doamne, si cand te gandesti ca ea nu a facut decat sa il tina la distanta cu afisarea acelei atitudini colegiale…in loc sa se arunce in bratele lui din prima zi in care a simtit acel fior in suflet cand il privea si ii asculta vocea…Cat timp irosit!

El ii cuprinde mijlocul cu bratele si o intoarce usor catre el; ii sopteste ceva, ea zambeste magulita…nimic nu mai conteaza acum, toata lumea ii apartine! este atat de coplesita de ceea ce i se intampla…

Momentul acela parca a oprit timpul. Soarele s-a stins, scurgandu-se ca o uriasa minge de foc in marea atat de linistita, precum o podea de cristal; doar briza mai anima din cand in cand acest tablou atat de romantic, cu adieri ce ii aduc suvitele rebele sa ii gadile obrazul.

Se privesc adanc in ochi. Palmele lui urca usor pe spatele ei, si se despart tandru in drumul lor, una cuprinzandu-i ceafa, iar cealalta inlantuind-se in jurul taliei. Buzele lor sunt atat de aproape incat nici macar briza nu isi mai face loc printre ele. Se saruta…lung, apasat… apoi pret de cateva secunde ochii lor se privesc din nou, parca sa confirme atat de necesara reapropiere a buzelor lor…Saruturi fierbinti, imbratisari..muzica in surdina…

Muzica?..de unde se aude aceasta muzica? Ea intoarce curioasa capul sa identifice sursa acelor acorduri…

Lumina!! S-a facut lumina! Priveste in jur…si deodata simte cum toata emotia dinainte o invadeaza din nou; inima incepe sa ii bata cu repeziciune, si ochii i se umezesc de lacrimi…

La naiba! A fost doar un vis! Un vis atat de puternic, incat pentru prima oara in viata ei a fost socata cand s-a trezit… E dimineata deja..

Se ridica usor din pat, intinde mana spre radio si il inchide cu gesturi descumpanite, apoi isi indreapta pasii din nou spre fereastra. Isi lipeste tampla si priveste spre cer. Si azi e frumos afara. Este joi, ea va merge din nou, ca in fiecare zi, la birou, se vor intalni, vor rade, vor glumi …si va fi din nou acea colega de gasca, gata oricand sa ii asculte pasurile si sa ii intoarca zambetele, dar toate astea bazate pe morala ei sanatoasa, care ii interzice sa faca ea primul pas…

Post from: Blog Deschis ... acum tu dai tonul!

Visul – hrana sufletului meu…

No related posts.

Deschid ochii in fiecare dimineata si fixez pret de cateva secunde tavanul…pare alb…curat..deci este certitudinea ca inca traiesc. Probabil in momentul in care nu voi mai deschide ochii ca sa privesc tavanul, ceva a intervenit in banalul zilelor mele…s-a schimbat ceva, ori locatia, ori modul meu de a dormi..sau in cel mai rau caz..pleoapele mele refuza sa mai imi arate realitatea…

Mi-e dor sa pictez, sa ma relaxez intr-o doza enorma de nesimtire, sa nu imi mai pese de gravitatea problemelor cotidiene, pur si simplu tanjesc sa levitez peste toate fruntile incruntate, si sa imi intind bratele ca sa cuprind intregul curent de aer racoritor al inaltimilor…

Am atata dorinta in suflet sa uit de mine intr-o stransoare ardenta a unor brate iubitoare, si sa imi odihnesc tampla pe pieptul lui, ca sa ii aud bataile emotionate ale  cordui sau puternic… Oare unde am lasat toate astea? Chiar atat de mult ne angreneaza in agitatii inutile, tampeniile de zi  cu zi ? …orgoliile, competitiile, luptele ierarhice?…

Sunt sigura ca m-am nascut cu ceva secole mai tarziu..macar atunci onoarea era pusa in rang inalt, desi sunt constienta ca interese meschine au existat de cand lumea si pamanatul, dar macar au fost perioade in care frumosul vietii era mai apreciat decat astazi…

O fi atat de greu sa spunem macar pentru cateva secunde STOP!?..sa ne oprim, sa rotim privirea in jurul nostru, si sa incercam rapid sa facem o selectie a lucrurilor cu  adevarat importante?..si apoi sa incercam sa ne focalizam energiile numai pentru acele lucruri pretioase pentru noi?…eu cel putin asta incerc sa fac, in mod constant – o selectie a destinatiilor investirii energiilor mele.

In masura in care reusesc, imi da un sentiment placut, de implinire, imi contureaza incet incet acea motivatie pentru zilele urmatoare, si tot in acelasi ritm lent, uneori parca imi intrezaresc si menirea pe care mi-o caut cu atata ardoare…

Hmmmm, deja mi-am inchis ochii si mi-am intins bratele…adie vantul ….caldura deja nu mai este atat de inabusitoare….simt priviri curioase sau ironice deja in ceafa mea..dar pur si simplu nu imi pasa….e treaba lor daca nu vor sa invete sa pluteasca…macar eu mi-am desprins gandurile de nivelul acesta teluric…ce mai conteaza rautatea lumii cand eu am splendoarea acestei adieri de vant in aripile mele?…

Post from: Blog Deschis ... acum tu dai tonul!

Suflet in cazne…

No related posts.